 |
 | NICHITA STANESCU |  |
|
Doru
Moderator
|
|
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?... -------------------------------------------------------------------------------- Cântec de dor Mă culcasem alături glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Mă jucam cu palmile în zulufii tăi. Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă. Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam. -------------------------------------------------------------------------------- Ce bine că eşti E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ colorații ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproximativ ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. Cântec excluzând răspuns De ce te-oi fi iubind, iubită visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, soție gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi mai târziu îmbrăţişare?... De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând pe urmă el un cer de miresme cu nouri subţiri scutit de umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger. -------------------------------------------------------------------------------- Muzica Deodată au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitară care lăsa în seară o umbră grea, triunghiulară. După aceea au început să cânte şi melodia a întins spre tine braţele ei reci. Eu mă uitam în pământ, în miezul pământului, să te zăresc îndată ce ai să treci. Melodia întindea spre tine braţele ei feline, braţele ei reci, şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat cu îmbrăţişarea pe care uneori ţi-o dă înserarea, electric şi-ntunecat. Melodia ospăta din tine cum ospătează dintr-o pradă o forfotă de raci. Deodată au plecat de sub copaci. Duceau cu ei o chitară cu o umbră grea, triunghiulară, smulsă din seară, ruptă din seară. Când mi-am întors spre tine chipul zăzui doar un schelet ce-l lustruia nisipul. O, draga mea, iubita mea, femeia mea, bine-ai venit dintotdeauna. Ţi-am sărutat arcada, sternul, osul suav ce-mpodobeşte mâna, scheletul clipei străbătând eternul... |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | NICHITA STANESCU | |
|
||
|
|
|